În esenţă, cam acesta-i şi filosofia religiei, indiferent dacă divinitatea se numeşte Dumnezeu, Alah sau Buda. Şi vechii greci aveau zeii în care credeau orbeşte. Se ajungea până la fanatism, iar în cele mai multe cazuri chiar la izbucnirea războaielor.
De fapt, a crede în ceva fără să cercetezi, este similar cu a spera să se întâmple o minune greu de crezut. Pare o nebunie, dar face parte din frumuseţea şi naivitatea vieţii.
Consider că o parte dintre cei care frecventează biserica o fac şi pentru a epata ori pentru a mai şterge din frustrările acumulate, iar cealaltă parte caută doar liniştea sufletească. Numai că Dumnezeu nu este doar în biserică, ci în fiecare dintre noi, câtă vreme ÎL rugăm să ne ajute în speranţa că ne şi aude.
Până la urmă, cât reprezintă credinţă şi cât este speranţă în cererea către Dumnezeu? Tu ce crezi?... În situaţia asta nu ştiu ce este mai frustrant: să foloseşti cuvântul "dracul" sau să te comporţi ca dracul după ce ieşi dintr-un lăcaş considerat sfânt?... Răspunsul e în fiecare dintre noi. Totul este să-l căutăm atunci când ne auto-evaluăm.
