Pentru că TE PRIVEŞTE

Simbriaşii vechi şi noi

Nu pot să nu-i dau dreptate duduii Indira care se aşeză, fie şi interimar, în funcţia de preşedinte al Clubului Român de Presă, care a dezvoltat ipoteza cum că “politicienii nu pot trăi fără presă, nici presa fără politicieni”. Bineînţeles că din această interdependenţă nu este musai să rezulte armonie, pentru că imaginea este capitalul cel mai de preţ al politicienilor, dar şi al instituţiilor de presă, şi nu neapărat al mogulilor de care se leagă zilnic preşedintele Băsescu, ca de şiretele de la proprii pantofi. Numai că de această dată, au fost luate în vizor toate televiziunile aparţinând lui “Felix”, Vântu şi Sârbu. E drept că supărarea preşedintelui fu mai mare decât se părea, încât se legă şi de actorul Floriiiiiiin Călineeescu, care îl interpretează la televiziunea lui Sârbu, etichetându-l suficient de funebru: “defunctul Călinescu”.

Supărarea prezidenţială a vizat şi postul public de televiziune, care „şi-a recrutat, la rându-i, nişte buni recitatori”, adică tot “analişti-tonomat” în care se bagă euroi şi se scot critici ori pupincurisme, în funcţie de preferinţele celui care plăteşte, desigur. Probabil că şeful statului citeşte doar presa centrală şi priveşte doar posturile naţionale de televiziune, altfel ar fi avut greţuri precum gravidele. Aşadar, preşedintele nu a greşit scuipând spre lingăii de curte din presă, care pupă pe bani grei şi muşcă pe mai mulţi bani politicieni, dar a comis-o compromiţând toată presa. Adică pentru nişte zdrenţe gata să se vândă oricând sau din obişnuinţă, să aibă de tras toată presa, fie locală, fie centrală. Atunci ar trebui spus, tot la general, că actuala clasă politică este dominată de hahalere parvenite.

Legat de aservismul mass-mediei, există şi anumite cauze, dar nicidecum scuze. Nu mai este un secret că potenţaţii vremii manipulează libertatea de exprimare în presă prin puterea banului care, deşi nu are miros, lasă dâre ca melcul. Fără bani multe dintre publicaţii sau posturi de televiziune s-ar închide. Aşadar, orice compromis este permis din acest punct de vedere. Numai că preşedintele Băsescu făcea referire atât la pupincuriştii analişti politici, aceste tonomate de euro, cât şi la mogulii de presă, aceşti absorbanţi de imagine, putere şi bani. Este un adevăr care doare, dar pe care societatea românească oricum l-a dibuit, ne mai fiind acum un secret pentru nimeni ce hram poartă cutare post de televiziune sau cutare ziar ori post de radio. Mai nou şi siturile de ştiri sunt părtinitoare. Care cu Băsescu, care împotriva lui, acordându-i-se, astfel, o mai mare importanţă decât cea conferită de statutul de şef statului. Din vina cui? Indubitabil în presă vieţuiesc simbriaşii. Această specie de gazetari este bine văzută, uneori chiar apreciată, de parcă ar fi buricul pământului din vârful pixului. Dar dincolo de această certitudine deranjantă pentru şacalii din presă care zic că ştiu când să muşte momeala, se uită un amănunt important, şi anume că la români funcţionează al dracului de bine victimizarea. Iar Traian Băsescu s-a descris ca victimă a unui atac al sistemului mafiot, care ar grupa cam întreaga presă, doar pentru că i-a fost ironizată febleţea de fiică. Un pretext numai bun de luat în seamă. Doar că, în realitate, prin auto-victimizare, Băsescu deschide campania electorală, asmuţind presa pe… presă. Faptul că a promis şi că va răspunde tuturor atacurilor din partea presei, chipurile în calitate de soţ şi tată, de parcă în pijamale şi papuci nu ar mai fi şeful statului, nu înseamnă că va purta acest război de unul singur, ci tot cu pixul gazetarilor.
În fond şi pe fond, de oricare parte găseşti tonomate de euro sau de lei. Foamea-i mare la români, indiferent de nivelul pe care-l ating aceştia.

Şi nu ar fi vreo filosofie.