SITA CERNE!... (en. -SIEVE DRIZZLE)

În facultate un dicton se încăpăţâna să apară pe mai toţi pereţii, inclusiv pe cei de la toalete: „Sita cerne!”
Nimic mai adevărat, mai ales când vorbim de competivitate şi prieteni.
Am să abordez dictonul cu pricina prin prisma alegerii prietenilor într-o viaţă, singura, de alfel, de care putem beneficia.
Dacă rudele sunt cele cu care te alegi pe cap, ne putând să le triezi după bunul plac, prietenii ţi-i poţi alege după profilul şi aşteptările tale. Nu de puţine ori, însă, viaţa îţi arată că ai cam dat-o în bară cu modul de selecţie (adesea subiectiv) al prietenilor şi eşti nevoit s-o iei mai mereu de la capăt, fiind mai riguros, dar nu şi obiectiv, în alegerea noilor prieteni, de cursă lungă. Asta nu înseamnă că noile alegeri sunt neapărat mai bune decât precedentele cu care te-ai cam fript, dar merită încercat, măcar pentru antrenament.
În ceea ce mă priveşte, din şcoala generală mi-am păstrat ca prieten doar un fost coleg de clasă, iar de la liceu alţi doi foşti colegi mi-au devenit prieteni. Din aceştia trei, doar în primul pot spune că am totală încredere şi respect. De ce? Poate şi pentru că mi-a fost alături în momentele grele pe care le-am întâmpinat în viaţă. Coincidenţa face să fie şi Vărsător ca mine, făcând posibil ca înţelegerea şi comunicarea să existe aşa cum ar trebui într-o relaţie veche de pritenie. Când spun „veche”, mă refer la faptul că relaţia de prietenie între mine şi fostul coleg de generală datează de 25 de ani. Timp berechet să analizezi omul din toate ungherele caracterului său. Chiar dacă, în prezent, fiecare dintre noi avem familii şi obligaţii, prietenia rămâne intactă cu orice preţ.

Astfel pot percepe noţiunea de pritenie adevărată, unde meschinăria, duplicitarismul şi „traducerea” nu au ce căuta. Din păcate, tot mai rar găseşti oameni potriviţi pentru a-ţi fi cu adevărat prieteni.
Pe drumul vieţii am mai găsit alţi patru pe care-i pot considera prieteni, însă pe aceştia îi cunosc de numai 7-8 ani. Cum omul prin natura sa este schimbător, mă aştept ca din cei patru să mai rămân într-o relaţie deschisă de pritenie cu numai doi, după vreo 10-15 ani. De ce? Pentru că „sita cerne!”.
Poate că pentru unii pare ciudat faptul că în aproape 39 de ani pe care îi voi împlini curând, să am doar şase prieteni buni. Nu şi pentru mine, căci amicii conjucturali sau cunoştinţele nu se pot pune la grămadă cu prietenii adevăraţi. Este ca şi când ai pune o strachină de lut lângă o farfurie de porţelan veritabil. Şi totuşi, ceva comun au cele două vase, şi anume faptul că ambele se pot sparge la fel de uşor dacă sunt manipulate greşit. De fapt, aceasta-i partea cea mai dificilă într-o relaţie de prietenie: conservarea. Degeaba obţii prietenia cuiva dacă nu eşti în stare s-o păstrezi intactă până ce îţi închei, inevitabil, socotelile cu viaţa. În fond, „sita cerne!” pentru că nu toţi punem preţ pe prietenia adevărată, dar alergăm după cea cumpărată, „din interes” şi expirabilă. Pentru ce?...