Care pe care!

Nu ne propunem să ne legăm la cap doar ca să impresionăm vreo babă meseriaşă în descântece sau farmece, ci pentru a arăta cu degetul spre ceea ce ne doare, chiar dacă nu-i frumos să apelăm la un atare gest copilăresc.
Este tot mai elocvent faptul că tinerii de azi au pretenţii mult mai mari decât părinţii lor, dar o bună parte dintre ele au fost insuflate chiar de către mămicile acestora, suferind de sindromul frustrării. Aşa se face că odraslele ajung să fie transformate în simple unelte pentru atingerea visurilor neîmplinite ale părinţilor. Dar să privim lucrurile şi la suprafaţa lor pentru a nu lăsa impresia că am avea ceva cu acei părinţi care sunt dispuşi oricând să schimbe până şi visurile propriilor copii dacă acestea nu se pliază pe idealurile şi interesele familiei. Ce cuvinte măreţe am folosit pentru chestiuni de viaţă atât de banale, ca să nu le zic ieftine.

Dincolo de pretenţiile odraslelor, există şi o sete fără leac de a face carieră, pălind vizibil ideea de a avea o familie fericită. Nu degeaba statisticile arată că, în ziua de azi, tinerii îşi găsesc tot mai greu jumătatea. Şi aceasta pentru că a dispărut interesul pentru familie, dar a crescut cel pentru bani. O acută nevoie de bani, ca şi când altceva nu ar mai conta în această viaţă. Însăşi psihologii spun că viaţa în marile oraşe a devenit o luptă continuă pentru supravieţuire care se duce în condiţii haotice. Adică, fiecare, prin mijloacele pe care le are şi cu creierul de care mama-natură l-a înzestrat, dă aprig din coate pentru a răzbate mai departe.
Nimic de nepreconizat până aici. Pe de altă parte, este cert faptul că marile oraşe par să ofere tinerilor multiple posibilităţi de realizare, dar şi preţul plătit este unul pe măsură. Sunt psihologi care spun că acesta-i un război pentru supravieţuire, dar personal cred că-i doar un război pentru înavuţire şi pentru o cât mai înaltă cocoţare pe scara ierarhică. Să nu uităm că românul suferă de sindromul şefiei şi al avariţiei, fiind dispus să sape sau să trădeze pe oricine pentr a-şi atinge scopul. Pare să fie în gena românului acest lucru dacă ne uităm în urmă, chiar şi cu câteva secole.
Totuşi, toate aceste zbateri şi lupte ale tinerilor de azi au consecinţele lor. Putem vorbi chiar şi de un proces de însingurare, de singurătate în prezenţa celuilalt, iar într-un final de izolare. Este un fenomen dureros, dar care face parte din această viaţă plină ochi de compromisuri şi deziluzii.
Acum dacă te căsătoreşti pe la 23 de ani, să spunem, eşti luat în râs. În vremea părinţilor noştri dacă nu apucai să te căsătoreşti până atunci, ca fată, îndeosebi, ridicai un mare semn de întrebare. Iar aceasta pentru că, în zilele noastre, primordială este cariera, nu familia, oricât de celulă de bază a societăţii ar fi ea. Ajung să se gândească la „punerea pirostriilor” abia în momentul în care consideră că au bani suficienţi pentru a întreţine o familie. Până şi conceperea primului plod este programată în funcţie de starea materială a tinerei familii. Dacă nu au o locuinţă a lor, tinerii renunţă la ideea de a avea un copil, numai că timpul trece, iar o locuinţă nu se ia cu salariul minim pe economie care uneori nu-ţi ajunge nici să închiriezi o garsonieră.
Fără să spun vreo noutate nici pentru dragii noştri politicieni, majoritatea tinerilor consideră că nu au condiţiile necesare pentru a-şi întemeia o familie, iar realizarea profesională devine prioritatea numărul unu, căci astfel ar pune mâna şi pe „caşcaval”. De jos apuci doar firimiturile din care nu prea ai ce ciuguli. Iată şi de ce afurisitele astea de statistici arată că tinerii aleg singurătatea sau se căsătoresc foarte târziu. Numai că acest fenomen nu este de azi, de ieri, ci are istoria sa. Încă de pe la începutul anilor ’90 s-a declanşat această “metamorfoză mentală” a tinerilor români sub directa influenţă a curentelor şi reclamelor occidentale. Aşa se explică şi exodul în masă al tinerilor în Occident, însetaţi fiind de înavuţire rapidă, peste noapte, prin orice mijloace, dar şi împinşi de propria soartă şi necesitate. Însă câţi dintre aceştia s-au realizat astfel? Puţini, dar cei mai mulţi epatează şi pe burta goală pentru a nu se face de cacao la rude şi prieteni. Asta e cam tot ce contează: imaginea. De cele mai multe ori, imaginea construită astfel este mincinoasă. Nu degeaba se spune că aparenţele sunt înşelătoare. Aşa cum mi-a fost dat să întâlnesc cupluri ce păreau atât de fericite încât parcă te încerca un sentiment de invidie. În realitate, însă, numai fericite nu erau acele cupluri, dar şi pentru acestea contează imaginea pe care şi-o construiesc în public, urmând ca tot acolo să-şi spele şi rufele murdare ale familiei atunci când falsul şi minciuna se transformă în ură. D-asta, uneori, îmi vine să mai zic: A dracului viaţă ce curvă-i cu unii şi ce cucoană-i cu alţii!… (articol publicat în săptămânalul "Realitatea teleormăneană").