Începe vrăjeala naţională!

Oficial ne merge bine.
Avem campanie, dar n-avem cu cine!

Campania electorală este percepută de români ca o vrăjeală naţională, unde minciunile politice se umflă precum gogoşile care înoată în uleiul fierbinte. Tocmai de aceea nimeni nu mai crede o iotă din promisiunile candidaţilor, indiferent de culoarea politică a acestora, dar o bună parte din acest electorat a învăţat să profite la maxim în campaniile electorale, alegându-se cu găleţi, fulare, pixuri şi agende, toate oferite din mărinimia partidelor, ca şi când acesta ar fi preţul votului ce trebuie exprimat. Alţii, mai materialişti din fire, nu se mulţumesc cu astfel de chilipiruri electorale, cerând bani pentru a pune ştampila pe cutare candidat. Şi uite aşa ajunge să coste un vot 50 sau chiar 100 de lei, iar dacă am înmulţi aleatoriu cu 5.000 de asemenea electori, ne-ar da suma reală plătită pentru obţinerea unui fotoliu de deputat. Nu mai miră pe nimeni azi acest fapt, ca şi când ar fi nu doar firesc, dar şi perfect legal să-ţi plăteşti funcţia. În fond, este un obicei ce s-a înrădăcinat de câţiva ani în societatea românească. Să ne amintim numai cât costă un post de asistent medical, un post de pompier, un post de funcţionar, un post de profesor şi lista poate continua, dar ne sictireşte acest subiect. Aşişderea se practică şi pentru obţinerea unui permis de conducere sau pentru te miri ce favor. Numai că fără probe elocvente, toţi sunt curaţi precum lacrima lui Ovidiu. Şi uite aşa ajungem la celebra vorbă: “Fiecare popor îşi merită politicienii pe care-i are!”
La ce apucături au unii dintre cei ce sunt azi parlamentari, cât şi alţii ce va să vină în Parlament după alegerile din 30 noiembrie, ne lasă cu gura ca la dentist. În trecutul unora dintre ei găsim ba că au dat “tunuri” sau pur şi simplu au furat, ba că sunt puţin homosexuali, ba că au pus-o de niscai evaziune fiscală… Dar nu ne-am propus să-i descalificăm noi, căci electoratul nu-i atât de străin de trecutul acestor candidaţi, şi-n consecinţă, votează în cunoştinţă de cauză. Aşadar, nici electoratul şi nici clasa politică nu mai sunt fete mari pentru a se scuza că au făcut-o fără să ştie. Ca drept dovadă, nici nu se mai protejează, ca să nu taie cumva din elan şi plăcere.
Oricât s-ar strădui ONG-urile să ceară verificarea validităţii semnăturilor depuse pentru susţinerea candidaţilor, statul nu ar avea capacitatea fizică de a face acest lucru. La această concluzie au ajuns şi cei de la Ziarul Financiar. În plus, dacă vreun ONG ar dori să verifice corectitudinea numărării voturilor, tot nu ar putea s-o facă, tocmai pentru că legea nu-i permite asta.
Iar dacă mergem cu tupeul mai departe, încât ne mănâncă undeva să măsurăm fondurile cheltuite pentru campanie de fiecare candidat, atunci înseamnă că am devenit masochişti, căci ne facem singuri sânge rău, mai ales că autorităţile statului s-au obişnuit să aibă o atitudine pasivă în acest caz, semn că le place sau o fac de nevoie. Ba chiar, acestea invocă faptul că nu pot interveni pentru că actualul cadru legal este neclar şi permisiv. Logic, deoarece acest cadru a fost conceput tot de asemenea specimene politice. Doar nu era să-şi dea singuri cu pumnul în boaşe pentru a arăta cât de transparenţi sunt. Ar fi o tâmpenie să credem asta.
Cum-necum, cu o aşa de masă de manevră, este lesne să faci campanie electorală în România, pe stil vechi, şi anume cu pomeni şi mită, cu găleţi, zahăr şi ulei, toate acestea garnisite din plin cu vrăjeli electorale rostite, însă, pe banii noştri. Aici e durerea, ironia, dar şi prostia acestei naţiuni! Să plăteşti pe cineva să te mintă, e cam mult pentru contribuabilul român ce este şi aşa secătuit de taxe şi impozite, cât pentru trei vieţi. Şi pentru ce?…

POPA de la capătul filtrului...

Când creşte barba, cresc şi pretenţiile. Undeva, la o cârciumă din afara Alexandriei, fumega în gura păcătoasă a unui popă, o prea lungă ţigară Kent. Şi când te gândeşti că pachetul de ţigări era pitit sub sutană...


- Ptiu, drace, ce mai bagă şi enoriaşii ăştia păcătoşi pe sub sutane, la fiecare spovedanie!

Reîntoarcere la vechi, de dragul artei

Încă dinainte de a ajunge primar al Alexandriei, i-am propus lui Victor Drăguşin să mute fântâna arteziană din incinta Spitalului "Broaşte", într-unul dintre parcurile din centrul capitalei de judeţ.

Motivul a fost acela că o astfel de lucrare NU este pusă în valoare deloc în incinta spitalului respectiv, impunându-se, astfel, schimbarea locaţiei.
În urmă cu câteva săptămâni, primarul mi-a spus că i-a dat ca "temă" arhitectului să găsească locul ideal pentru amplasarea acestei fântâni ce a fost scoasă din uz de prea mulţi ani. Din punctul meu de vedere, fântâna respectivă s-ar integra de minune în faţa defunctului Cinematograf "Patria",cu condiţia ca şi clădirea să fie renovată şi repusă în funcţiune. Numai că noul locatar se mulţumeşte doar să plătească impozit pentru o aşa măreaţă ruină. În rest, n-a băgat un şfanţ în acest cinematograf mort de-a binelea, invocând fel şi fel de scuze şi acuze.
O altă locaţie adecvată pentru fântâna la care fac referire ar fi în parcul de la staţia de taxiuri, în locul acelei lucrări comuniste prin excelenţă. V-aţi prins că fac referire la fântâna cu naiul tricolor. O astfel de lucrare nu are nicio noimă în peisajul urbanistic, mai ales că edilii tot promit că vor face în acel perimetru un parc al copiilor. Şi cam atât, căci până la a face e cale lungă!...
Este păcat ca o astfel de lucrare să zacă într-o curte de spital, mai ales când Alexandria suferă la capitolul arhitectură, după demolările şi distrugerile masive din perioada comunistă. Iată de ce insist să fie salvată o astfel de lucrare cu o însemnătate aparte, ca să nu spunem de poveste.
COMENTEAZĂ! PĂREREA TA TREBUIE SĂ CONTEZE!!...

Care pe care!

Nu ne propunem să ne legăm la cap doar ca să impresionăm vreo babă meseriaşă în descântece sau farmece, ci pentru a arăta cu degetul spre ceea ce ne doare, chiar dacă nu-i frumos să apelăm la un atare gest copilăresc.
Este tot mai elocvent faptul că tinerii de azi au pretenţii mult mai mari decât părinţii lor, dar o bună parte dintre ele au fost insuflate chiar de către mămicile acestora, suferind de sindromul frustrării. Aşa se face că odraslele ajung să fie transformate în simple unelte pentru atingerea visurilor neîmplinite ale părinţilor. Dar să privim lucrurile şi la suprafaţa lor pentru a nu lăsa impresia că am avea ceva cu acei părinţi care sunt dispuşi oricând să schimbe până şi visurile propriilor copii dacă acestea nu se pliază pe idealurile şi interesele familiei. Ce cuvinte măreţe am folosit pentru chestiuni de viaţă atât de banale, ca să nu le zic ieftine.

Dincolo de pretenţiile odraslelor, există şi o sete fără leac de a face carieră, pălind vizibil ideea de a avea o familie fericită. Nu degeaba statisticile arată că, în ziua de azi, tinerii îşi găsesc tot mai greu jumătatea. Şi aceasta pentru că a dispărut interesul pentru familie, dar a crescut cel pentru bani. O acută nevoie de bani, ca şi când altceva nu ar mai conta în această viaţă. Însăşi psihologii spun că viaţa în marile oraşe a devenit o luptă continuă pentru supravieţuire care se duce în condiţii haotice. Adică, fiecare, prin mijloacele pe care le are şi cu creierul de care mama-natură l-a înzestrat, dă aprig din coate pentru a răzbate mai departe.
Nimic de nepreconizat până aici. Pe de altă parte, este cert faptul că marile oraşe par să ofere tinerilor multiple posibilităţi de realizare, dar şi preţul plătit este unul pe măsură. Sunt psihologi care spun că acesta-i un război pentru supravieţuire, dar personal cred că-i doar un război pentru înavuţire şi pentru o cât mai înaltă cocoţare pe scara ierarhică. Să nu uităm că românul suferă de sindromul şefiei şi al avariţiei, fiind dispus să sape sau să trădeze pe oricine pentr a-şi atinge scopul. Pare să fie în gena românului acest lucru dacă ne uităm în urmă, chiar şi cu câteva secole.
Totuşi, toate aceste zbateri şi lupte ale tinerilor de azi au consecinţele lor. Putem vorbi chiar şi de un proces de însingurare, de singurătate în prezenţa celuilalt, iar într-un final de izolare. Este un fenomen dureros, dar care face parte din această viaţă plină ochi de compromisuri şi deziluzii.
Acum dacă te căsătoreşti pe la 23 de ani, să spunem, eşti luat în râs. În vremea părinţilor noştri dacă nu apucai să te căsătoreşti până atunci, ca fată, îndeosebi, ridicai un mare semn de întrebare. Iar aceasta pentru că, în zilele noastre, primordială este cariera, nu familia, oricât de celulă de bază a societăţii ar fi ea. Ajung să se gândească la „punerea pirostriilor” abia în momentul în care consideră că au bani suficienţi pentru a întreţine o familie. Până şi conceperea primului plod este programată în funcţie de starea materială a tinerei familii. Dacă nu au o locuinţă a lor, tinerii renunţă la ideea de a avea un copil, numai că timpul trece, iar o locuinţă nu se ia cu salariul minim pe economie care uneori nu-ţi ajunge nici să închiriezi o garsonieră.
Fără să spun vreo noutate nici pentru dragii noştri politicieni, majoritatea tinerilor consideră că nu au condiţiile necesare pentru a-şi întemeia o familie, iar realizarea profesională devine prioritatea numărul unu, căci astfel ar pune mâna şi pe „caşcaval”. De jos apuci doar firimiturile din care nu prea ai ce ciuguli. Iată şi de ce afurisitele astea de statistici arată că tinerii aleg singurătatea sau se căsătoresc foarte târziu. Numai că acest fenomen nu este de azi, de ieri, ci are istoria sa. Încă de pe la începutul anilor ’90 s-a declanşat această “metamorfoză mentală” a tinerilor români sub directa influenţă a curentelor şi reclamelor occidentale. Aşa se explică şi exodul în masă al tinerilor în Occident, însetaţi fiind de înavuţire rapidă, peste noapte, prin orice mijloace, dar şi împinşi de propria soartă şi necesitate. Însă câţi dintre aceştia s-au realizat astfel? Puţini, dar cei mai mulţi epatează şi pe burta goală pentru a nu se face de cacao la rude şi prieteni. Asta e cam tot ce contează: imaginea. De cele mai multe ori, imaginea construită astfel este mincinoasă. Nu degeaba se spune că aparenţele sunt înşelătoare. Aşa cum mi-a fost dat să întâlnesc cupluri ce păreau atât de fericite încât parcă te încerca un sentiment de invidie. În realitate, însă, numai fericite nu erau acele cupluri, dar şi pentru acestea contează imaginea pe care şi-o construiesc în public, urmând ca tot acolo să-şi spele şi rufele murdare ale familiei atunci când falsul şi minciuna se transformă în ură. D-asta, uneori, îmi vine să mai zic: A dracului viaţă ce curvă-i cu unii şi ce cucoană-i cu alţii!… (articol publicat în săptămânalul "Realitatea teleormăneană").

UITE CINE VREA SĂ CONDUCĂ ROMÂNICA!
TE BUFNEŞTE RÂSUL SAU PLÂNSUL?...

Copiatorul Geonel.

JOSNICII NOŞTRI DOSNICI

N-am să mă feresc de cuvinte câtă viaţă voi avea! În fond, de ce aş îmbrăca în epitete şi metafore cuvintele uzuale, riscând să pierd esenţa ideii!? Tocmai de aceea şi exist! Mai bine să spui ceea ce gândeşti decât să vorbeşti fără să gândeşti, de dragul de a te auzi. Ca mine, din câte se pare, au gândit şi alţii de o valoare mult mai mare. De pildă, oricât de verde îi era crezul de legionar, Petre Ţuţea nu se ferea să spună lucrurilor pe nume. O expresie a acestuia pe care ţi-e greu s-o uiţi este aceea că “Balcanii sunt curul Europei”. Şi nu cred că Ţuţea s-a referit strict la poziţionarea geografică, ci şi la caracterul balcanicilor. Nu puţine au fost cazurile când, mai în glumă, mai în serios, se spunea că noi, românii, ne-am integrat în băbăciunea asta de Europă cu curul. Tot cu această parte a întregului nostru organism gândesc şi unii politicieni adormiţi în mandatele de parlamentari, dar cum fiecare societate îşi merită politicienii pe care îi are… Şi uite aşa avem să constatăm cât de josnici sunt dosnicii! Astfel ne este dat şi să votăm pe cei despre care se spune că ar fi oleacă homosexuali! Şi ce dacă?! Cu ce s-ar diferi de restul politicienilor consideraţi a fi hetero, dar care preferă să gândească tot cu curu’ atunci când se trezesc că au o iniţiativă parlamentară pentru români taman la fine de mandat, făcută expres pentru impresionarea prostimii, mama ei de manipulare?! Dar nu-i decât un banal exemplu perceput de orice român cu neuron la purtător.
Când vine vorba de propriul interes, însă, românul îşi schimbă brusc înclinaţia, ca o curvă violată de un cartier întreg, dar care pozează în virgină atunci când ajunge în faţa altarului, acolo unde toţi ar trebui să fim egali. În fond, tot Ţuţea este cel care spunea că “în biserică afli că exişti”. Un lucru elementar, de altfel. Unii dintre noi, însă, nu mai au niciun Dumnezeu, iar biserica este doar o clădire pe unde au trecut fără voia lor la botez şi mai ajung, tot fără voia lor, la propria slujbă de înmormântare. Ceea ce contează pentru aceştia este să facă burtihanurile mari, pe care le consideră adevărate «investiţii» şi, de ce nu, una dintre satisfacţiile vieţii lor, pe lângă o limuzină deocheată de j’de mii de euro şi un cont cumsecade la bancă. Normal să fie aşa, câtă vreme trăim într-o lume materialistă, chiar avidă, unde banul îl face sclav pe om, transformându-l în demon.

Politicul a demonstrat, nu o dată, că este impotent managerial, preferând să nu legalizeze prostituţia care ar aduce grămezi de bani la bugetul de stat. Astfel, fără bordeluri, duduile uşuratice de fel, din România, fac trotuarul “pe neveu”, care pe unde mai apucă în lumea asta largă ca pliscul berzei.
Şi cum tranziţia este lungă la români mai ceva decât cârnaţii de Pleşcoi, au înflorit într-o nebunie afacerile cu borduri. Aşa se face că la noi totul merge mână-n mână, existând o sincronizare năucitoare între util şi plăcut, ceea ce poate băga în boală orice european curios să se vâre, precum musca în curul iepei, în aceste “şpiluri” atât de româneşti.
S-ar zice că românu-i dat dracului, dar nu-i decât un meseriaş cârpangiu, destul de isteţ şi abil la improvizaţii, şmenuri, aranjamente şi “lucrături” pe la spate, cât şi un bun manipulator atunci când nu se lasă manipulat.
Şi atunci, te întreb, doar ca să nu mor prostit: Oare cât de josnici sunt dosnicii? Bine că sunt eu deştept, ca să vâr în mintea românului o aşa retorică întrebare!… Iată de ce, uneori, e bine să mai şi taci ca să nu generezi naibi vreun curent de... opinie. Unii au făcut otită de la aşa ceva, iar azi preferă să nu mai audă despre ceea ce se întâmplă în jurul lor. Se arată a fi scârbiţi, dar mâine vor prefera nici să nu mai vadă, iar poimâine să ţină ciocul închis ca să mai aibă o pâine de mâncat.
Un singur lucru ajunge să mai conteze în minunăţia asta de democraţie, unde totu-i de vânzare şi aproape totul se cumpără, şi anume acela că viaţa trece, iar problemele rămân. Mai simplu nici că se poate să ne privim existenţa ce-o târâm de firul vieţii în asemenea hal pentru a avea apoi de ce ne văieta, ca şi când asta ar fi de fală. Ne stă în fire. (articol publicat şi în săptămânalul "Realitatea teleormăneană": www.realitateatr.ro)

DOI ANI de IUBIRE pentru IUBIRE

Azi, 7 octombrie, de Ziua Mondială a Muncii Decente...împreună cu soţia facem 2 (doi) anişori de căsnicie pentru care cred că am muncit decent, dar şi cu sacrificii, pentru a o consolida.
Cu răbdare şi renunţare la orgolii şi chiar la al nostru ego, cu ceva bucurii, dar şi cu supărări sau chiar cu inerentele certuri trecătoare, cu bani şi datorii, am ajuns să “construim” încet-încet fericirea în căsnicia noastră, gustată din plin, căci ăsta-i şi farmecul vieţii apăsate de griji.
Până la urmă, efortul nostru nu a fost deloc în zadar, căci spre finele lunii decembrie aşteptăm ca Moş Crăciun să ne aducă în dar un bebe care, cel mai probabil, va fi fetiţă.
Unor părinţi de fete le place să se “scuze” zicând că “doar oamenii inteligenţi fac fete”, în vreme ce alţii cred exact contrariul. Babele spun că ajungi să concepi fată atunci când “inseminezi” cu gura deschisă.
Cum-necum, rămân la convingerea că totul stă la mâna Bunului Dumnezeu şi nu-mi doresc decât să avem un copil sănătos, frumos, norocos şi isteţ, aşa cum îmi doresc la fel de mult să avem o căsnicie cu adevărat reuşită, nu să transformăm propriul copil în monedă de schimb sau obiect de şantaj, aşa cum ţi-e dat să mai vezi în această viaţă plină-ochi de surprize de orice fel.

La Mulţi Ani Fericiţi într-a noastră căsncie şi a acelora asemeni nouă!