Cioaca haiducului

Carevasăzică, SE STRÂNGE LAŢUL!

Pesimiştii ar spune că aceste vremuri sunt de-a dreptul mizerabile. Optimiştii le-ar cataloga drept incitante, dar n-ar uita să spună: “E loc şi pentru mai rău!”. Cert este că trăim vremuri în care locul de muncă a devenit un favor pe care angajatorul i-l aduce, chipurile, salariatului, nu un drept câştigat constituţional. Când se strânge laţul, totul se reduce la pierderi şi câştiguri. Dacă se poate câştigurile să fie imediate, iar pierderile în altă viaţă.
În Alexandria, şi nu numai, au început să devină mai căutate locurile de muncă la stat care, deşi par mai prost remunerate, dau acea siguranţă de care fiecare român are nevoie. Numai că nu oricine are posibilitatea să intre în sistem doar pentru că este performant şi capabil. De cele mai multe ori altele sunt criteriile de selecţie ale personalului bugetar, dar nu acest aspect ne-ar interesa, căci este arhicunoscut.
Faptul că locul de muncă îşi are preţul lui se ştie. Ceea ce nu se ştie este durata pentru care ai asigurat acel loc de muncă. Tocmai aici se trag sforile, se fac aranjamentele, se aranjează ploile. Dar mai întâi se caută cu îndârjire un nod în papură pentru a avea la mână argumentul-forte şi a putea da “decisiva”, care ar conduce la uşuirea angajatului incomod. O practică de-a dreptul bugetară, dar care a fost “importată” şi în mediul privat, acolo unde politica este una mai simplistă, rezumându-se doar la afirmaţia: “Nu-ţi convine, poţi să pleci! Ca tine găsesc mulţi afară care abia aşteaptă un loc de muncă”. De fapt, aici s-a ajuns cu raportul de muncă, cerere-ofertă, fix în gura prăpastiei, acolo unde un simplu “bau!” ar putea duce la prăbuşire.
În timp ce politicienii fac gargară cu promisiuni legate de aducerea de investitori pentru crearea de locuri de muncă, românii disponibilizaţi ce îngroaşă tot mai mult rândurile, îşi clătesc gura cu apă de ploaie, că-i mai ieftină, şi-n plus cade din cer. În zare, însă, nu se întrevăd speranţe, iar laţul pare să se strângă tot mai mult, lăsându-l pe român cu limba scoasă, dispus să facă orice compromis pentru a scăpa. Dacă nu va reuşi, măcar va avea parte la final de niscai erecţie (n.r. – efectul spânzurării), ceea ce înseamnă că sfârşitul nu-i chiar atât de negru pe cât pare.
Iată şi de ce românul este dispus să facă haz de necaz. De-a lungul timpului şi-a însuşit bine această lecţie de viaţă şi nici că-i mai pasă de ce a fost sau ce va fi, ci doar ceea ce este. Nu întâmplător şi sloganurile comerciale se leagă de plăcerea de moment pe care ţi-o oferă cutare produs sau serviciu. Mai rău este că plăcerea promisă este, în cele mai multe cazuri, o mare ţeapă. Restul nu-i decât o altă plăcere dată cu plăcere, precum strângerea laţului pe piaţa muncii, de unde se aude, deja, un gâfâit de şomaj, în masă. Este şi acesta un semn al crizei financiare pe care guvernanţii vor s-o ascundă sub preş, ca să nu bată la ochi mizeria adusă la pragul socio-politic. Dar, sănătoşi să fim că belele vin singure!... Parcă aşa se mai încurajează, mai nou, românul ajuns la ananghie.