Vive la Karla! Vive la Mihaela!

Astăzi, Dumnezeu mi-a oferit o micuţă CRĂCIUNIŢĂ. Este cel mai frumos cadou din viaţa mea. Nici nu sunt în stare să exprim în cuvinte ceea ce simt. E o mare bucurie, o uşurare, o împlinire... Toate astea la un loc.
Îmi venea să plâng când asistenta a adus fetiţa de la sala de naşteri. Simţeam un gol în stomac. Numai cât am patrulat, de unul singur, uitându-mă lung pe holul spitalului... Cele nici 40 de minute de aşteptare mi s-au părut o veşncie.
Astăzi, 19 decembrie, dimineaţa la ora 9 fără 10, s-a născut fetiţa mea Săgetătoare, KARLA MIHAELA Bugean, cu o greutate de 3,100 kg şi o lungime de numai 50 de centimetri. -O mână de om, dar c-un mare claxon!
A fost o zi în care până şi ploile au luat o pauză în Alexandria. O zi mare pe care n-am mai trăit-o până acum. Un moment cu adevărat unic!

Dormi liniştită, tati şi mami lucrează pentru tine!

În aşteptarea micuţei Karla Mihaela

Aşa se ascundea, la 36 de săptămâni, timida Karla când a fost văzută la 4D... - Bau!


Pătuţul Karlei l-am pregătit cu nici o săptămână înainte de naşterea ei. Se preconizează că va apărea pe această lume fie pe 18 ori 19 decembrie, fie pe 22 sau 23. Aşadar, între a fi Săgetător sau Capricorn.

Na, că ţi-am dres-o!

Într-o ţară în care infractorii periculoşi sunt repuşi în libertate fie şi numai pentru că au rate la bănci, nimic nu pare să ne mai mire. E atât de jenant încât te apucă această lehamite taman acum când unii politicieni pozează în feţi frumoşi sau Ilene cosânzene doar pentru a pune laba pe voturile prostimii, îndeosebi. În fond, şi frustrările românilor trebuie să se verse cumva pe cineva, dacă justiţia arată precum o barză chioară căreia alţii îi fac cuib pentru a nu rămâne, dracului, suspendată în aer. Acei “alţii” sunt, bineînţeles, tot oamenii politici, obişnuiţi să meargă prin lume cu cioara vopsită.
De această dată, însă, îmi azvârl cioaca în proaspătul sondaj INSOMAR conceput în perioada 21-23 noiembrie, că tot ne-au mai rămas de înghiţit niscai zile de campanie ca pe nişte “buline” amare, şi alea necompensate.
Fără să-mi mai mişte un fir de păr, aflu din acest sondaj că PSD ar hali la un loc cu PC fix 35 la sută din voturile ce vor fi exprimate de români de Sfântul Andrei, în vreme ce PD-L şi-ar însuşi o porţie de 32 de procente din voturi. Parcă s-ar fi vorbit să guverneze în tandem. Şi totuşi, nu-l prea văd în stare pe Băsescu să înghită o aşa “tochitură”. Mai degrabă ar relua, pe burta goală, tangoul cu Tăriceanu decât să facă vreun kazacioc cu “prostănacul” lui Iliescu.
Deşi sondajul cu pricina are o marjă de eroare de 1,5 la sută, în urmă cu doar două săptămâni, adică pe la 9 noiembrie, PD-L avea un avans faţă de PSD-PC de 4,7 la sută. Ca să vezi ce repede se mai schimbă românul în opţiune. Şi mai ziceam că politica-i “curvă”…
Dacă alde “iştelen-miştelen” (n.r.- am preferat să scriu după cum se pronunţă din lipsă de diacritice în limba maghiară), adicătelea UDMR, ar mai putea depăşi pragul electoral, prin cele 5 procente pe care ar urma să şi le însuşească de la maghiari, PNG şi PRM nu ar reuşi să păşească dincolo de acest prag nici împinse de la popou. Probabil că pentru cele două partide afurisitul ăsta de prag este cam înalt pentru a-l mai putea sări, încât aş fi tentat să spun: - Copăcel, măi, neastâmpăraţilor!…
Interesant este că un procent semnificativ de 15 la sută dintre repondenţi au afirmat că nu ştiu o iotă despre vreun candidat din colegiul lor, ca şi când aceştia ar fi marţieni. Este ca şi cum ne-am prezenta la un examen fără să ştim o boabă despre materia respectivă, dar mizând cu disperare pe inspiraţie şi ceva logică.
În ceea ce priveşte zona de influenţă a partidelor, nu s-a schimbat mai nimic, potrivit sondajului INSOMAR, căci PSD şi PC au o mai mare aderenţă în mediul rural, acolo unde intenţia de vot pentru cele două partide este de 39 la sută, pe când în mediul urban se ridică la 32 de procente. Dar, cum era şi de aşteptat, la oraşe au un cuvânt de spus pedeliştii care înregistrează un scor de 35 la sută. Numai că aceeaşi pedelişti se frig rău de tot la ţară, acolo unde nu pot rupe gura târgului cu numai 28 la sută din sufragii. Unde mai pui că acolo se cerne “mălaiul”.
Nici măcar faptul că pesediştii au o popularitate de 40 la sută în rândul celor cu studii de cel mult 10 clase, nu mai este demult vreo noutate. Să nu uităm că aceştia sunt consecvenţi atunci când vine vorba de vot, iar pentru o bere şi un kil de zahăr votează tot neamul candidaţilor de la PSD, dacă li se va cere.
În cazul pedeliştilor, însă, situaţia este taman pe dos, adică ar vota cu aceştia 27 la sută dintre cei cu 10 clase, 35 la sută dintre cei cu liceul şi 39 la sută dintre intelectuali. În ceea ce-i priveşte pe liberali, variaţia preferinţelor în funcţie de nivelul de pregătire al alegătorilor este de-a dreptul irelevantă, procentajul variind undeva între 20 şi 22 la sută.
Buba cea mare rămâne opţiunea de vot în funcţie vârstă. Aici diferenţele sunt de-a dreptul năucitoare. De pildă, potrivit aceluiaşi minunat sondaj, PD-L se află pe primul loc în preferinţele alegătorilor sub 50 de ani, în vreme ce pesediştii sunt preferaţi de cei a căror vârstă sare de 50 de ani, iar uneori şi peste 65 de ani. Aşa se explică de ce PSD obţine un procentaj mai mare la vot decât celelalte partide. Se ştie doar că vârstnicii nu ratează niciun scrutin, că poate pe următorul nu-l vor mai apuca. Ptiu, drace, că am spus-o şi p-asta!...
Deşi sondajul făcut de INSOMAR nu este însoţit de vreun studiu sociologic, aşa cum era şi firesc, rezultatul alegerilor nu va fi cu mult diferit de ceea ce s-a preconizat acum, în săptămâna alegerilor. Poate doar vremea rea să le strice ploile unora, căci doar aşa ar avea românii un motiv numai bun să nu iasă din casă pentru a vota. Până la urmă, şi absenteismul are orgoliul său, iar cu asta chiar nu are vreo legătură criza economică.

Cameleonul

Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să dezvălui secrete din viaţa mea, ca şi când n-aş mai apuca să le rostesc. Unul necunoscut este acela că m-am născut cu ochii căprui închis şi vreme de câţiva ani din copilăria mea i-am avut aşa.
Astăzi, am ochii verzi. Un verde care, însă, se schimbă în nuanţe de vernil spre albăstrui sau verde-gălbui, în funcţie de starea mea de spirit şi de culorile vestimentaţiei cu care sunt îmbrăcat. De aici şi confuzia unora care-mi spun că am ochii albaştri sau căprui. Nimic mai fals.
Îmi amintesc faptul că în urmă cu circa 20 de ani nici măcar propria mamă nu ştia că, de fapt, am ochii verzi, trecându-mă în paşaport cu ochii căprui. Şi nu este un banc.
Se poate spune că sunt un fel de cameleon, dar nu mă simt cu nimic diferit de restul semenilor, mai ales că am întâlnit oameni cu un ochi căprui şi un altul albăstrui. Ăştia da oameni însemnaţi!...

Mini-colecţia toamnă-iarnă de la "biC"

Începe vrăjeala naţională!

Oficial ne merge bine.
Avem campanie, dar n-avem cu cine!

Campania electorală este percepută de români ca o vrăjeală naţională, unde minciunile politice se umflă precum gogoşile care înoată în uleiul fierbinte. Tocmai de aceea nimeni nu mai crede o iotă din promisiunile candidaţilor, indiferent de culoarea politică a acestora, dar o bună parte din acest electorat a învăţat să profite la maxim în campaniile electorale, alegându-se cu găleţi, fulare, pixuri şi agende, toate oferite din mărinimia partidelor, ca şi când acesta ar fi preţul votului ce trebuie exprimat. Alţii, mai materialişti din fire, nu se mulţumesc cu astfel de chilipiruri electorale, cerând bani pentru a pune ştampila pe cutare candidat. Şi uite aşa ajunge să coste un vot 50 sau chiar 100 de lei, iar dacă am înmulţi aleatoriu cu 5.000 de asemenea electori, ne-ar da suma reală plătită pentru obţinerea unui fotoliu de deputat. Nu mai miră pe nimeni azi acest fapt, ca şi când ar fi nu doar firesc, dar şi perfect legal să-ţi plăteşti funcţia. În fond, este un obicei ce s-a înrădăcinat de câţiva ani în societatea românească. Să ne amintim numai cât costă un post de asistent medical, un post de pompier, un post de funcţionar, un post de profesor şi lista poate continua, dar ne sictireşte acest subiect. Aşişderea se practică şi pentru obţinerea unui permis de conducere sau pentru te miri ce favor. Numai că fără probe elocvente, toţi sunt curaţi precum lacrima lui Ovidiu. Şi uite aşa ajungem la celebra vorbă: “Fiecare popor îşi merită politicienii pe care-i are!”
La ce apucături au unii dintre cei ce sunt azi parlamentari, cât şi alţii ce va să vină în Parlament după alegerile din 30 noiembrie, ne lasă cu gura ca la dentist. În trecutul unora dintre ei găsim ba că au dat “tunuri” sau pur şi simplu au furat, ba că sunt puţin homosexuali, ba că au pus-o de niscai evaziune fiscală… Dar nu ne-am propus să-i descalificăm noi, căci electoratul nu-i atât de străin de trecutul acestor candidaţi, şi-n consecinţă, votează în cunoştinţă de cauză. Aşadar, nici electoratul şi nici clasa politică nu mai sunt fete mari pentru a se scuza că au făcut-o fără să ştie. Ca drept dovadă, nici nu se mai protejează, ca să nu taie cumva din elan şi plăcere.
Oricât s-ar strădui ONG-urile să ceară verificarea validităţii semnăturilor depuse pentru susţinerea candidaţilor, statul nu ar avea capacitatea fizică de a face acest lucru. La această concluzie au ajuns şi cei de la Ziarul Financiar. În plus, dacă vreun ONG ar dori să verifice corectitudinea numărării voturilor, tot nu ar putea s-o facă, tocmai pentru că legea nu-i permite asta.
Iar dacă mergem cu tupeul mai departe, încât ne mănâncă undeva să măsurăm fondurile cheltuite pentru campanie de fiecare candidat, atunci înseamnă că am devenit masochişti, căci ne facem singuri sânge rău, mai ales că autorităţile statului s-au obişnuit să aibă o atitudine pasivă în acest caz, semn că le place sau o fac de nevoie. Ba chiar, acestea invocă faptul că nu pot interveni pentru că actualul cadru legal este neclar şi permisiv. Logic, deoarece acest cadru a fost conceput tot de asemenea specimene politice. Doar nu era să-şi dea singuri cu pumnul în boaşe pentru a arăta cât de transparenţi sunt. Ar fi o tâmpenie să credem asta.
Cum-necum, cu o aşa de masă de manevră, este lesne să faci campanie electorală în România, pe stil vechi, şi anume cu pomeni şi mită, cu găleţi, zahăr şi ulei, toate acestea garnisite din plin cu vrăjeli electorale rostite, însă, pe banii noştri. Aici e durerea, ironia, dar şi prostia acestei naţiuni! Să plăteşti pe cineva să te mintă, e cam mult pentru contribuabilul român ce este şi aşa secătuit de taxe şi impozite, cât pentru trei vieţi. Şi pentru ce?…

POPA de la capătul filtrului...

Când creşte barba, cresc şi pretenţiile. Undeva, la o cârciumă din afara Alexandriei, fumega în gura păcătoasă a unui popă, o prea lungă ţigară Kent. Şi când te gândeşti că pachetul de ţigări era pitit sub sutană...


- Ptiu, drace, ce mai bagă şi enoriaşii ăştia păcătoşi pe sub sutane, la fiecare spovedanie!

Reîntoarcere la vechi, de dragul artei

Încă dinainte de a ajunge primar al Alexandriei, i-am propus lui Victor Drăguşin să mute fântâna arteziană din incinta Spitalului "Broaşte", într-unul dintre parcurile din centrul capitalei de judeţ.

Motivul a fost acela că o astfel de lucrare NU este pusă în valoare deloc în incinta spitalului respectiv, impunându-se, astfel, schimbarea locaţiei.
În urmă cu câteva săptămâni, primarul mi-a spus că i-a dat ca "temă" arhitectului să găsească locul ideal pentru amplasarea acestei fântâni ce a fost scoasă din uz de prea mulţi ani. Din punctul meu de vedere, fântâna respectivă s-ar integra de minune în faţa defunctului Cinematograf "Patria",cu condiţia ca şi clădirea să fie renovată şi repusă în funcţiune. Numai că noul locatar se mulţumeşte doar să plătească impozit pentru o aşa măreaţă ruină. În rest, n-a băgat un şfanţ în acest cinematograf mort de-a binelea, invocând fel şi fel de scuze şi acuze.
O altă locaţie adecvată pentru fântâna la care fac referire ar fi în parcul de la staţia de taxiuri, în locul acelei lucrări comuniste prin excelenţă. V-aţi prins că fac referire la fântâna cu naiul tricolor. O astfel de lucrare nu are nicio noimă în peisajul urbanistic, mai ales că edilii tot promit că vor face în acel perimetru un parc al copiilor. Şi cam atât, căci până la a face e cale lungă!...
Este păcat ca o astfel de lucrare să zacă într-o curte de spital, mai ales când Alexandria suferă la capitolul arhitectură, după demolările şi distrugerile masive din perioada comunistă. Iată de ce insist să fie salvată o astfel de lucrare cu o însemnătate aparte, ca să nu spunem de poveste.
COMENTEAZĂ! PĂREREA TA TREBUIE SĂ CONTEZE!!...

Care pe care!

Nu ne propunem să ne legăm la cap doar ca să impresionăm vreo babă meseriaşă în descântece sau farmece, ci pentru a arăta cu degetul spre ceea ce ne doare, chiar dacă nu-i frumos să apelăm la un atare gest copilăresc.
Este tot mai elocvent faptul că tinerii de azi au pretenţii mult mai mari decât părinţii lor, dar o bună parte dintre ele au fost insuflate chiar de către mămicile acestora, suferind de sindromul frustrării. Aşa se face că odraslele ajung să fie transformate în simple unelte pentru atingerea visurilor neîmplinite ale părinţilor. Dar să privim lucrurile şi la suprafaţa lor pentru a nu lăsa impresia că am avea ceva cu acei părinţi care sunt dispuşi oricând să schimbe până şi visurile propriilor copii dacă acestea nu se pliază pe idealurile şi interesele familiei. Ce cuvinte măreţe am folosit pentru chestiuni de viaţă atât de banale, ca să nu le zic ieftine.

Dincolo de pretenţiile odraslelor, există şi o sete fără leac de a face carieră, pălind vizibil ideea de a avea o familie fericită. Nu degeaba statisticile arată că, în ziua de azi, tinerii îşi găsesc tot mai greu jumătatea. Şi aceasta pentru că a dispărut interesul pentru familie, dar a crescut cel pentru bani. O acută nevoie de bani, ca şi când altceva nu ar mai conta în această viaţă. Însăşi psihologii spun că viaţa în marile oraşe a devenit o luptă continuă pentru supravieţuire care se duce în condiţii haotice. Adică, fiecare, prin mijloacele pe care le are şi cu creierul de care mama-natură l-a înzestrat, dă aprig din coate pentru a răzbate mai departe.
Nimic de nepreconizat până aici. Pe de altă parte, este cert faptul că marile oraşe par să ofere tinerilor multiple posibilităţi de realizare, dar şi preţul plătit este unul pe măsură. Sunt psihologi care spun că acesta-i un război pentru supravieţuire, dar personal cred că-i doar un război pentru înavuţire şi pentru o cât mai înaltă cocoţare pe scara ierarhică. Să nu uităm că românul suferă de sindromul şefiei şi al avariţiei, fiind dispus să sape sau să trădeze pe oricine pentr a-şi atinge scopul. Pare să fie în gena românului acest lucru dacă ne uităm în urmă, chiar şi cu câteva secole.
Totuşi, toate aceste zbateri şi lupte ale tinerilor de azi au consecinţele lor. Putem vorbi chiar şi de un proces de însingurare, de singurătate în prezenţa celuilalt, iar într-un final de izolare. Este un fenomen dureros, dar care face parte din această viaţă plină ochi de compromisuri şi deziluzii.
Acum dacă te căsătoreşti pe la 23 de ani, să spunem, eşti luat în râs. În vremea părinţilor noştri dacă nu apucai să te căsătoreşti până atunci, ca fată, îndeosebi, ridicai un mare semn de întrebare. Iar aceasta pentru că, în zilele noastre, primordială este cariera, nu familia, oricât de celulă de bază a societăţii ar fi ea. Ajung să se gândească la „punerea pirostriilor” abia în momentul în care consideră că au bani suficienţi pentru a întreţine o familie. Până şi conceperea primului plod este programată în funcţie de starea materială a tinerei familii. Dacă nu au o locuinţă a lor, tinerii renunţă la ideea de a avea un copil, numai că timpul trece, iar o locuinţă nu se ia cu salariul minim pe economie care uneori nu-ţi ajunge nici să închiriezi o garsonieră.
Fără să spun vreo noutate nici pentru dragii noştri politicieni, majoritatea tinerilor consideră că nu au condiţiile necesare pentru a-şi întemeia o familie, iar realizarea profesională devine prioritatea numărul unu, căci astfel ar pune mâna şi pe „caşcaval”. De jos apuci doar firimiturile din care nu prea ai ce ciuguli. Iată şi de ce afurisitele astea de statistici arată că tinerii aleg singurătatea sau se căsătoresc foarte târziu. Numai că acest fenomen nu este de azi, de ieri, ci are istoria sa. Încă de pe la începutul anilor ’90 s-a declanşat această “metamorfoză mentală” a tinerilor români sub directa influenţă a curentelor şi reclamelor occidentale. Aşa se explică şi exodul în masă al tinerilor în Occident, însetaţi fiind de înavuţire rapidă, peste noapte, prin orice mijloace, dar şi împinşi de propria soartă şi necesitate. Însă câţi dintre aceştia s-au realizat astfel? Puţini, dar cei mai mulţi epatează şi pe burta goală pentru a nu se face de cacao la rude şi prieteni. Asta e cam tot ce contează: imaginea. De cele mai multe ori, imaginea construită astfel este mincinoasă. Nu degeaba se spune că aparenţele sunt înşelătoare. Aşa cum mi-a fost dat să întâlnesc cupluri ce păreau atât de fericite încât parcă te încerca un sentiment de invidie. În realitate, însă, numai fericite nu erau acele cupluri, dar şi pentru acestea contează imaginea pe care şi-o construiesc în public, urmând ca tot acolo să-şi spele şi rufele murdare ale familiei atunci când falsul şi minciuna se transformă în ură. D-asta, uneori, îmi vine să mai zic: A dracului viaţă ce curvă-i cu unii şi ce cucoană-i cu alţii!… (articol publicat în săptămânalul "Realitatea teleormăneană").

UITE CINE VREA SĂ CONDUCĂ ROMÂNICA!
TE BUFNEŞTE RÂSUL SAU PLÂNSUL?...

Copiatorul Geonel.

JOSNICII NOŞTRI DOSNICI

N-am să mă feresc de cuvinte câtă viaţă voi avea! În fond, de ce aş îmbrăca în epitete şi metafore cuvintele uzuale, riscând să pierd esenţa ideii!? Tocmai de aceea şi exist! Mai bine să spui ceea ce gândeşti decât să vorbeşti fără să gândeşti, de dragul de a te auzi. Ca mine, din câte se pare, au gândit şi alţii de o valoare mult mai mare. De pildă, oricât de verde îi era crezul de legionar, Petre Ţuţea nu se ferea să spună lucrurilor pe nume. O expresie a acestuia pe care ţi-e greu s-o uiţi este aceea că “Balcanii sunt curul Europei”. Şi nu cred că Ţuţea s-a referit strict la poziţionarea geografică, ci şi la caracterul balcanicilor. Nu puţine au fost cazurile când, mai în glumă, mai în serios, se spunea că noi, românii, ne-am integrat în băbăciunea asta de Europă cu curul. Tot cu această parte a întregului nostru organism gândesc şi unii politicieni adormiţi în mandatele de parlamentari, dar cum fiecare societate îşi merită politicienii pe care îi are… Şi uite aşa avem să constatăm cât de josnici sunt dosnicii! Astfel ne este dat şi să votăm pe cei despre care se spune că ar fi oleacă homosexuali! Şi ce dacă?! Cu ce s-ar diferi de restul politicienilor consideraţi a fi hetero, dar care preferă să gândească tot cu curu’ atunci când se trezesc că au o iniţiativă parlamentară pentru români taman la fine de mandat, făcută expres pentru impresionarea prostimii, mama ei de manipulare?! Dar nu-i decât un banal exemplu perceput de orice român cu neuron la purtător.
Când vine vorba de propriul interes, însă, românul îşi schimbă brusc înclinaţia, ca o curvă violată de un cartier întreg, dar care pozează în virgină atunci când ajunge în faţa altarului, acolo unde toţi ar trebui să fim egali. În fond, tot Ţuţea este cel care spunea că “în biserică afli că exişti”. Un lucru elementar, de altfel. Unii dintre noi, însă, nu mai au niciun Dumnezeu, iar biserica este doar o clădire pe unde au trecut fără voia lor la botez şi mai ajung, tot fără voia lor, la propria slujbă de înmormântare. Ceea ce contează pentru aceştia este să facă burtihanurile mari, pe care le consideră adevărate «investiţii» şi, de ce nu, una dintre satisfacţiile vieţii lor, pe lângă o limuzină deocheată de j’de mii de euro şi un cont cumsecade la bancă. Normal să fie aşa, câtă vreme trăim într-o lume materialistă, chiar avidă, unde banul îl face sclav pe om, transformându-l în demon.

Politicul a demonstrat, nu o dată, că este impotent managerial, preferând să nu legalizeze prostituţia care ar aduce grămezi de bani la bugetul de stat. Astfel, fără bordeluri, duduile uşuratice de fel, din România, fac trotuarul “pe neveu”, care pe unde mai apucă în lumea asta largă ca pliscul berzei.
Şi cum tranziţia este lungă la români mai ceva decât cârnaţii de Pleşcoi, au înflorit într-o nebunie afacerile cu borduri. Aşa se face că la noi totul merge mână-n mână, existând o sincronizare năucitoare între util şi plăcut, ceea ce poate băga în boală orice european curios să se vâre, precum musca în curul iepei, în aceste “şpiluri” atât de româneşti.
S-ar zice că românu-i dat dracului, dar nu-i decât un meseriaş cârpangiu, destul de isteţ şi abil la improvizaţii, şmenuri, aranjamente şi “lucrături” pe la spate, cât şi un bun manipulator atunci când nu se lasă manipulat.
Şi atunci, te întreb, doar ca să nu mor prostit: Oare cât de josnici sunt dosnicii? Bine că sunt eu deştept, ca să vâr în mintea românului o aşa retorică întrebare!… Iată de ce, uneori, e bine să mai şi taci ca să nu generezi naibi vreun curent de... opinie. Unii au făcut otită de la aşa ceva, iar azi preferă să nu mai audă despre ceea ce se întâmplă în jurul lor. Se arată a fi scârbiţi, dar mâine vor prefera nici să nu mai vadă, iar poimâine să ţină ciocul închis ca să mai aibă o pâine de mâncat.
Un singur lucru ajunge să mai conteze în minunăţia asta de democraţie, unde totu-i de vânzare şi aproape totul se cumpără, şi anume acela că viaţa trece, iar problemele rămân. Mai simplu nici că se poate să ne privim existenţa ce-o târâm de firul vieţii în asemenea hal pentru a avea apoi de ce ne văieta, ca şi când asta ar fi de fală. Ne stă în fire. (articol publicat şi în săptămânalul "Realitatea teleormăneană": www.realitateatr.ro)

DOI ANI de IUBIRE pentru IUBIRE

Azi, 7 octombrie, de Ziua Mondială a Muncii Decente...împreună cu soţia facem 2 (doi) anişori de căsnicie pentru care cred că am muncit decent, dar şi cu sacrificii, pentru a o consolida.
Cu răbdare şi renunţare la orgolii şi chiar la al nostru ego, cu ceva bucurii, dar şi cu supărări sau chiar cu inerentele certuri trecătoare, cu bani şi datorii, am ajuns să “construim” încet-încet fericirea în căsnicia noastră, gustată din plin, căci ăsta-i şi farmecul vieţii apăsate de griji.
Până la urmă, efortul nostru nu a fost deloc în zadar, căci spre finele lunii decembrie aşteptăm ca Moş Crăciun să ne aducă în dar un bebe care, cel mai probabil, va fi fetiţă.
Unor părinţi de fete le place să se “scuze” zicând că “doar oamenii inteligenţi fac fete”, în vreme ce alţii cred exact contrariul. Babele spun că ajungi să concepi fată atunci când “inseminezi” cu gura deschisă.
Cum-necum, rămân la convingerea că totul stă la mâna Bunului Dumnezeu şi nu-mi doresc decât să avem un copil sănătos, frumos, norocos şi isteţ, aşa cum îmi doresc la fel de mult să avem o căsnicie cu adevărat reuşită, nu să transformăm propriul copil în monedă de schimb sau obiect de şantaj, aşa cum ţi-e dat să mai vezi în această viaţă plină-ochi de surprize de orice fel.

La Mulţi Ani Fericiţi într-a noastră căsncie şi a acelora asemeni nouă!

Copăcel !

Uneori, aşteptarea unui copil este a naibi de lungă. Ar mai fi nici trei luni până se va naşte primul copil din viaţa noastră, dar parcă mai e un an. La început eram curioşi să ştim ce este: băiat sau fată. Acum ne interesează doar să fie sănătos şi cât se poate de frumos şi isteţ pentru a-şi face singur norocul în viaţă.
Trebuie să recunosc că am ceva emoţii, chiar dacă nu las această impresie nici măcar soţiei mele. Nu mi-a mai rămas decât să aştept să-mi ţin în braţe primul meu copil, investiţia cea mai de preţ.

Nu pot să uit, însă, că am fost născut la 7 luni şi numai maică-mea ştie ce a pătimit cu mine când eram mic. Din toate astea rămân doar amintirile.

O CARICATURĂ cât un TELEFON MOBIL

VOILA, POFTIM, IATĂ DE VEZI... NOKIA 6300 !

Se poate spune că pentru prima oară am avut şi eu o satisfacţie de Zilele Alexandriei. O satisfacţie materială. Iar aceasta pentru că în urma participării la un concurs organizat de Primăria Alexandria am fost premiat nu doar cu o diplomă, ci şi cu un telefon mobil (Nokia 6300), dar codat în Orange şi fără sim. Practic, am fost premiat pentru o caricatură pe care am trimis-o juriului la Concursul presei locale. Ironia face ca în respectiva caricatură personajul principal să fie taman un salariat cu ceva funcţie în instituţia organizatoare a acestui concurs. Poate de aceea şi satisfacţia mea a fost una mai mare şi decât premiul în sine.
Exceptându-mă pe mine, cei din presa scrisă au avut, la acest prim concurs, o participare... ZERO. Asta vorbeşte de la sine despre spritul competiţional care bâltâcâie în presa scrisă.
Un oarecare om din presă (am rezerve să-i spun "de presă"), mi-a justificat, cu ceva amărăciune şi ceva invidie, de ce nu a participat la acest concurs: "Nu avea cine să-mi evalueze articolul!", deşi din juriu a făcut parte teleormăneanul şi ziaristul din presa centrală, Ştefan Mitroi. Probabil că trebuia adus cumva în juriu Cristoiu şi C.T.Popescu pentru a avea şi ei de ce se amuza, nu de alta. Dar să nu fiu răutăcios faţă de cei care se comportă precum vulpile care nu ajung la struguri, spunând că sunt acri".

Iată şi premianţii clasei, - pardon!, ai presei locale (extras de pe site-ul primarului Drăguşin):

*Ştire TV: Luiza Abu Salem - Media ATV - 3 ani de la moartea lui Liviu Vasilica
*Reportaj-anchetă TV: - Alina Tanase - Media Sud - Drama unei familii ramase fara casa, în urma căderilor de zăpadă din iarna trecută.(anchetă)
- Cornelia Radulescu - Media ATV - "O altă poveste de iarnă"(reportaj)
*Interviu radio-TV: Gheorghe Filip - Media Sud - interviu cu Cristian Diaconescu(TV)
*Emisiune Radio: Cristina Tanasa - Radio Unu - Number One
*Emisiune TV: Viorica Mira - Media Sud - Datina Românească
*Talk-show TV: Gheorghe Filip - Media Sud - Motiunea o clarificare amanata (Timotei Stuparu, Ilie Balan, Adrian Florescu)
*Divertisment/ pamflet radio-TV: Gheorghe Filip - Media Sud - Teleormanul si presa locala(TV)

*** Secţiunea Caricatură de presă: Constantin BUGEAN - Realitatea Teleormăneană (premiul s-a acordat pentru întreaga contribuţie adusă presei locale, prin anii de caricatură şi umor, sub semnătura BiC )

VESTEA MOMENTULUI

Doctorul ginecolog ne-a dat vestea. În proporţie de 99,9 la sută copilul nostru va fi o fetiţă. Recunosc că m-a cam dezumflat, dar tot sunt fericit! Nu-mi doresc decât ca fetiţa noastră, Karla Mihaela Bugean, să fie sănătoasă şi plină de energie, să iubească şi să fie fericită. Parcă nu mai trece timpul până-n decembrie...
În fond, aceasta-i şi toată filosofia vieţii, dincolo de vorbele pompoase şi siropoase care adesea sunt şi fără noimă!

RH negativ sau pozitiv? Aceasta-i dilema!

Denumirea de Rh vine de la numele unei specii de maimuţe (maccacus rhesus) folosite în cadrul unor experimente ţinute în anii ’40 care au dus la descoperirea acestui factor.
Interesant este faptul că această descoperire a fost făcuta de acelaşi Karl Landsteiner, şi anume cel care a descoperit şi existenţa grupelor ABO cu aproape 40 de ani înainte. Există mai mulţi membri ai acestei familii de antigene Rh, dintre care cel mai "recalcitrant" este tipul D. Dacă hematiile unei persoane prezintă pe suprafaţa lor antigene tip D (de exemplu), atunci ea va avea Rh pozitiv, lucru valabil la 85 la sută din populaţia lumii. Restul de 15 la sută nu au aceste antigene prezente, fiind Rh negative.

Compatibilitate sau nu?

Problema compatibilităţii se pune atunci când se doreşte realizarea unei transfuzii sanguine. Clasic, în sistemul AB0, există noţiunile de donator universal (cu referire la grupa 0, care nu are aglutinogene) şi de primitor universal (cu referire la grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu sunt, însă, utile decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de 500 mililitri. În cazul transfuziei a peste 500 ml, se foloseşte exclusiv sânge izogrup, adică de aceeaşi grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că, deşi de exemplu grupa 0 nu are aglutinogene, aceasta are, totuşi, aglutinine. Deşi devin îndeajuns de diluate în sângele primitorului pentru a nu da reacţii sesizabile, la volume mari contactul lor cu aglutinogenele unui primitor de grupă A, B sau AB poate determina aglutinarea intravasculară a eritrocitelor.
În afară de sistemul AB0, în cazul unei transfuzii este obligatoriu să se ţină seama şi de grupa Rh pozitiv.
Sângele Rh+ poate fi primit doar de indivizi cu Rh+, pe când cel Rh- se poate administra la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa factorului antigenic.
Este de menţionat că, totuşi, teoretic, indivizii cu Rh negativ ar putea primi o dată în viaţă sânge Rh pozitiv, urmând ca după aceea să dezvolte anticorpi anti-Rh. Această variantă este, însă, evitată cu mare atenţie în practică, deoarece poate duce la erori ulterioare cu consecinţe grave.
În cazul transfuziei de sânge integral, compatibilităţile sunt prezentate în funcţie de valoarea RH, care nu este altceva decât o proteină. Ca de exemplu, compatibilitate AB0/Rh pentru sânge integral (* = mai puţin de 500 ml), la Grupa 0 negativ este cât se poate de clară. Cei din grupa 0 cu RH- pot dona sânge la grupele 0-, 0+, AB+*, AB-*, A+*, A-*, B+*, B-*, dar pot primi numai de la 0-. Curată fatalitate! Aceasta explică de ce pentru o grupă atât de rară, şi anume 0 negativ, numărul donatorilor este atât de mic. Cei cu 0 negativ primesc doar de la 0 negativ, iar în România doar 6-7 la sută au acestă grupă cu RH-, ceea ce complică mult lucrurile.
Pentru tranfuzia de plasmă (care nu poate conţine nici un fel de antigene, indiferent de grupa donatorului, dar poate conţine anticorpi) compatibilitatea nu mai ţine cont de Rh, ci doar de AB0. Aceasta doar dacă s-a exclus posibilitatea ca un donator Rh negativ să fi venit la un moment dat în contact cu sânge Rh pozitiv.
În practică, fiecare ţară are reglementări oficiale cu privire la această problemă. În România, se evită pe cât este posibil transfuzia de plasmă la o grupă Rh diferită. Şi când te gândeşti că doar vreo lună în urmă am desoperit că am grupa 0 cu Rh negativ, ceea ce este suficient de rar întâlnit pentru a-mi face vreo iluzie în caz de... Doamne fereşte!

ŞPAGAT MEDICAL

Ministerul Sănătăţii vrea soluţionarea marii probleme cu care se confruntă sistemul sanitar românesc, şi anume ŞPAGA.
Legalizarea plăţilor informale către medici urma să fie supusă dezbaterii publice de către ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolaescu, până în luna iunie, dar nu se afla încă în lucru, susţin surse din cadrul Ministerului Sănătăţii.
Demersul este făcut în speranţa că pacienţii nu vor mai fi nevoiţi să scoată sume uriaşe de bani din buzunar pentru doctori. “Plăţile informale, adică şpăgile, reprezintă una dintre marile probleme cu care se confruntă sistemul sanitar românesc. Din ianuarie, de când s-a promis acest proiect, nimeni din Ministerul Sănătăţii nu a luat legatura cu colegiul medicilor referitor la acest subiect”, a declarat Vasile Astarastoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România.
Pentru diminuarea spăgilor, autorităţile cred că cea mai bună soluţie este legalizarea acestora şi introducerea unei co-plăţi pentru anumite intervenţii medicale. Aşadar, medicii vor putea primi “atenţii” (pe care oricum le primesc, cu vârf şi îndesat), însă valoarea lor nu trebuie să depăşească o anumită sumă.
Recompensele acordate doctorului după terminarea actului medical sunt acceptate de Colegiul Medicilor, potrivit NewsIn.
Cele mai frecvente plăţi informale se dau în secţiile de chirurgie şi neonatologie, unde pentru o naştere obişnuită, se plătesc, în medie, 500 de lei, iar banii ajung la doctori, anestezişti şi asistente înainte, dar şi după efectuarea actului medical.

Pur şi simplu legat de... Presă

Asta înseamnă pentru mine ŞEFIE, după 18 ani de presă! Dar nu mă las eu aşa uşor!

PERCEPŢIE

ROMÂNUL NU-I ROMÂN DACĂ NU SE SPARGE ÎN FIGURI!

- E părerea mea, desigur.

Banc din amintiri

CAMERA DE RAS de la... Titi HAIDUCU



- Când eram mai tânăr, uram să mă duc la nunţi. Mătuşile mele mă pişcau de obraz şi-mi ziceau, râzând: ''Tu urmezi!'' Au terminat cu porcăria asta când am început la înmormântări să fac şi eu acelaşi lucru cu ele!

Carpaţiul asfaltat

O treabă făcută oarecum de mântuială, dar nu tocmai oricum, ci pe mai mult de 1 miliard de lei vechi. La prima ploaie s-au şi format primele lacuri în parcarea proaspăt asflatată, vizavi de Liceul Cuza de pe strada Carpaţi. Oare când are de gând actualul primar al Alexandriei să verifice pe ce se duc banii noştri?...

Primele săptămâni de viaţă

Sunt fericit pentru că am văzut cum mişcă micul haiduc după primele 11 săptămâni de viaţă. Am văzut cum îi bate inima şi cum nu are stare deloc, întinzându-şi picioarele ca un barosan.
Cred că îl doare-n cordonul ombilical de ceea ce-l aşteaptă afară, în această lume dură, duplicitară şi profitoare. Pur şi simplu, nu-i pasă!...
Din poza făcută la ecografie (vezi foto) nu se înţelege mare lucru, mai ales dacă nu ai habar să descifrezi asemenea forme şi imagini। Văzându-l, însă, LIVE, cum se mişcă şi trăieşte, ajungi să dai sens vieţii.
- Mare-i şi tehnica asta!...

DEMISIE verbală asemeni unei guri de... aer

Recent am luat hotărârea să renunţ la postul de redactor-şef al săptămânalului "Contrapunct". Este o decizie pe care trebuia s-o iau mai demult, dar am tolerat o stare de fapt care contravenea intereselor mele profesionale şi materiale. În consecinţă, inevitabilul s-a produs, iar eu m-am auto-exclus, fiind într-un binevenit concediu fără plată, după atâta stres acumulat.
Mulţumesc colaboratorilor şi tuturor celor care au avut încredere în mine, asigurându-i că după o săptămână de pauză mă voi întoarce la muncă.
Dar pentru a şti exact unde să lucrez, vă cer un sfat, bifând în sondajul alăturat, ca şi când decizia a-ţi lua-o pentru voi, nu doar pentru mine.

-HAIDEŢI SĂ HAIDEM!

Am pierdut, dar continui

Ţinând cont că am candidat ca independent la consilieri locali, fiind la prima tentativă de acest gen, cât şi faptul că în această campanie am investit "fabuloasa" sumă de 650 mii lei vechi, nu puteam pretinde să câştig alegerile. Şi-ar fi băgat mulţi unghia în gât dintre cei care au investit miliarde de lei în această campanie, fără exagerare, rămânând cu buza umflată.
Cu 20 de afişe şi 100 de calendare, adică atât am putut face cu 650 mii lei, plus un videoclip gratis difuzat numai două zile la Media Sud, sunt mulţumit că am obţinut cele 107 voturi, fără să dau sacoşe cu alimente, tricouri, şepci, pixuri şi brichete.
Mulţumesc din suflet celor care mi-au acordat votul, cât şi celor care au crezut în mine, dar au ales partidele din diverse motive. Cert este că am învăţat ceva din această înfrângere pe care nu o văd ruşinoasă deloc şi voi continua pentru ca-n 2012 să candidez din nou.
Simt, însă, un gust amar, gândindu-mă ce vrea acest electorat.
- Păcat că oamenii se lasă păcăliţi de pomenile electorale şi gândesc cu baierele de la sacoşele umplute doldora cu ulei, zahăr, făină şi pliante de către milostivele partide.
- Păcat că şi-n 2008 gândim tot primitiv!...

CA ÎNTRE NOI

Vestea că din 2009 voi fi şi TATĂ îmi dă forţa să lupt ca independent în aceste alegeri la Consiliul local Alexandria.
Ce te poate face mai fericit decât că vei fi părinte? În plus, copilul va fi şi VĂRSĂTOR, asemeni mie, deşi doctorul a preconizat că va fi un Capricorn născut la finele lunii decembrie.
Oricând ar fi, să fie sănătos la mansardă.
Păcat că tatăl meu nu mai este pentru a se bucura de al doilea nepot sau de prima nepoată a familiei Bugean. Sunt sigur că de acolo, de Sus, se va bucura pentru mine.
Să fie într-un ceas bun şi să am cât mai puţine nopţi albe!

CINE ESTE

TITI HAIDUCU

Pe politicieni îi doare-n cot de hotărârea BEC-ului

Pixuri, brichete, chibrituri, găleţi, tricouri, fulare...

Dacă sunt inscripţionate cu însemnele unui partid, astfel de bunuri pot fi oferite alegătorilor de către candidaţi în campania electorală.

Precizările au fost făcute în aprilie de Biroul Electoral Central, care a transmis şi o listă a cadourilor electorale care intră sub incidenţa legii penale. Astfel, constituie infracţiune oferirea de bani, alimente, băuturi alcoolice şi nealcoolice, produse din tutun şi produse nealimentare.

Una dintre diferenţele dintre cadourile permise şi cele interzise în campania electorală este de preţ.
Obiectele de propagandă electorală nu costă mare lucru, în timp ce celelalte au o valoare economică semnificativă. În plus, astfel de bunuri nu urmăresc popularizarea candidaţilor, ci obţinerea de voturi. Dar cine ţine cont de hotărârea BEC-ului? Politicienii NUcâtă vreme fac cu neruşinare pomeni electorale.

Pesediştii votează cu tupeu împotriva mea(!?)

Oricine vede acest blog poate constata că s-au strâns voturi împotriva candidaturii mele tot atâtea cât sunt "pentru" în dreptul pesedistului Drăguşin. - Curată coincidenţă! Pesedeiştii s-au mobilizat până şi pe blogul meu.

- Tot înainte, roşiilor! Luaţi tot!!

Am ales să candidez şi, oficial,
am reuşit!!!

Cu greu şi cu peripeţii am reuşit să-mi înscriu candidatura la Biroul electoral cu 10 minute înainte de miezul nopţii de marţi, strângând 480 semnături de susţinere, deşi erau suficiente 472. Aşadar, sunt singurul candidat INDEPENDENT pentru Consiliul Local Alexandria. Nu va fi deloc uşor, dar nu disper.
Mulţumesc din inimă tuturor celor care mi-au acordat semnătura de susţinere pentru depunerea candidaturii, fără de care nu aş fi reuşit.
Urez alexăndrenilor să preţuiască lumina vieţii! Le urez să aibă un Paşte Fericit alături de familie!

BEZNA DIN LUMINĂ

Vinovaţii fără vină ori bezna din lumină

(doar inspirat din cugetarea unui bun amic)
Ca şi an electoral, 2008 nu face altceva decât să ne amintească faptul că o dată la patru ani ni se reaminteşte că suntem proşti. Suficient de proşti pentru că acceptăm să ni se servească promisiunile importate dintr-o campanie electorală a unei ţări dezvoltate. Suntem proşti de-a binelea pentru că tolerăm aceleaşi jocuri în care evoluează aceiaşi jucători eliminaţi în repetate rânduri de pe terenul politic şi pentru faulturi grave împotriva adversarilor sau pentru că au sărit cu disperare la gioalele poporului.

În fond, nici nu-i simplu sa accepţi ca prostu’ că vina este numai a ta şi că nu există soluţii pentru a drege busuiocul. Nimeni nu îşi asumă eşecurile, ba mai mult conturăm defectele unui anume politician, gândindu-ne, probabil, la faptul că evidenţiind lipsurile lui, oamenii îl va asemui lor. Un om de rând, un om simplu,care să vorbească şi să se comporte la fel ca el. Nu vrem indivizi care sunt diferiţi de noi, nu acceptăm oameni aproape fără cusur care sa aplice principii aducătoare de onoare.

În prostia noastră ce pare să fie chiar nativă, tolerăm şi ne amuzăm la gândul că micul şi aristocratul Paris se vrea a fi condus de plebeul care este. Acest candidat străin cu duhul, nu doar de carte. Sărac în vorbe, dar slăvit de ţiganii din Ferentari şi Rahova. În aşa hal am ajuns. Dar nici partidul aflat la putere nu stă pe roze, având săgeata în popou, câtă vreme are tupeu să iasă în faţă cu chitaristul care fuge de la locul accidentului, în urma căruia o fată a fost lovită. Curată fatalitate pe bucureşteni. Să aleagă între un acordeonist şi un chitarist. Alegerile sunt momentul perfect pentru ca fiecare politician şi partid să se dea în stambă, crescând doar nivelul de ipocrizie. Se tot aruncă vorbe moralizatoare, chipurile, la adresa predecesorilor, ca şi când numai mortu-i de vină la români. Se critică aceleaşi fapte de care ei înşişi se fac vinovaţi.

Nu mai miră nici o muscă beată faptul că politicienii s-au născut fără bun simţ.

Nu degeaba ni se prezintă într-una strategii şi planuri care ne aduc câştiguri măreţe, aproape la fel de repede ca jocurile de tip piramidal. Asta se numeşte a fi prosteală pe faţă a electoratului! Şi poate că de aceea suntem şi vinovaţi, fiindcă avem prostul obicei să uităm şi s-o comitem din nou, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic în bezna raţiunii noastre.

Simbriaşii vechi şi noi

Nu pot să nu-i dau dreptate duduii Indira care se aşeză, fie şi interimar, în funcţia de preşedinte al Clubului Român de Presă, care a dezvoltat ipoteza cum că “politicienii nu pot trăi fără presă, nici presa fără politicieni”. Bineînţeles că din această interdependenţă nu este musai să rezulte armonie, pentru că imaginea este capitalul cel mai de preţ al politicienilor, dar şi al instituţiilor de presă, şi nu neapărat al mogulilor de care se leagă zilnic preşedintele Băsescu, ca de şiretele de la proprii pantofi. Numai că de această dată, au fost luate în vizor toate televiziunile aparţinând lui “Felix”, Vântu şi Sârbu. E drept că supărarea preşedintelui fu mai mare decât se părea, încât se legă şi de actorul Floriiiiiiin Călineeescu, care îl interpretează la televiziunea lui Sârbu, etichetându-l suficient de funebru: “defunctul Călinescu”.

Supărarea prezidenţială a vizat şi postul public de televiziune, care „şi-a recrutat, la rându-i, nişte buni recitatori”, adică tot “analişti-tonomat” în care se bagă euroi şi se scot critici ori pupincurisme, în funcţie de preferinţele celui care plăteşte, desigur. Probabil că şeful statului citeşte doar presa centrală şi priveşte doar posturile naţionale de televiziune, altfel ar fi avut greţuri precum gravidele. Aşadar, preşedintele nu a greşit scuipând spre lingăii de curte din presă, care pupă pe bani grei şi muşcă pe mai mulţi bani politicieni, dar a comis-o compromiţând toată presa. Adică pentru nişte zdrenţe gata să se vândă oricând sau din obişnuinţă, să aibă de tras toată presa, fie locală, fie centrală. Atunci ar trebui spus, tot la general, că actuala clasă politică este dominată de hahalere parvenite.

Legat de aservismul mass-mediei, există şi anumite cauze, dar nicidecum scuze. Nu mai este un secret că potenţaţii vremii manipulează libertatea de exprimare în presă prin puterea banului care, deşi nu are miros, lasă dâre ca melcul. Fără bani multe dintre publicaţii sau posturi de televiziune s-ar închide. Aşadar, orice compromis este permis din acest punct de vedere. Numai că preşedintele Băsescu făcea referire atât la pupincuriştii analişti politici, aceste tonomate de euro, cât şi la mogulii de presă, aceşti absorbanţi de imagine, putere şi bani. Este un adevăr care doare, dar pe care societatea românească oricum l-a dibuit, ne mai fiind acum un secret pentru nimeni ce hram poartă cutare post de televiziune sau cutare ziar ori post de radio. Mai nou şi siturile de ştiri sunt părtinitoare. Care cu Băsescu, care împotriva lui, acordându-i-se, astfel, o mai mare importanţă decât cea conferită de statutul de şef statului. Din vina cui? Indubitabil în presă vieţuiesc simbriaşii. Această specie de gazetari este bine văzută, uneori chiar apreciată, de parcă ar fi buricul pământului din vârful pixului. Dar dincolo de această certitudine deranjantă pentru şacalii din presă care zic că ştiu când să muşte momeala, se uită un amănunt important, şi anume că la români funcţionează al dracului de bine victimizarea. Iar Traian Băsescu s-a descris ca victimă a unui atac al sistemului mafiot, care ar grupa cam întreaga presă, doar pentru că i-a fost ironizată febleţea de fiică. Un pretext numai bun de luat în seamă. Doar că, în realitate, prin auto-victimizare, Băsescu deschide campania electorală, asmuţind presa pe… presă. Faptul că a promis şi că va răspunde tuturor atacurilor din partea presei, chipurile în calitate de soţ şi tată, de parcă în pijamale şi papuci nu ar mai fi şeful statului, nu înseamnă că va purta acest război de unul singur, ci tot cu pixul gazetarilor.
În fond şi pe fond, de oricare parte găseşti tonomate de euro sau de lei. Foamea-i mare la români, indiferent de nivelul pe care-l ating aceştia.

Şi nu ar fi vreo filosofie.

Ham zis!

Ca dinamovist ar trebui să-mi scuip în sân la auzul veştii că nu mai pot fi euthanasiaţi câinii maidanezi, potrivit DSV. Mai trebuie să aud şi că euthanasierea oamenilor ar fi acum la modă. În fond, ce m-ar mira? Şi ei fac parte din regnul animal. Chiar deunăzi am auzit bancul că parlamentarul este o corcitură obţinută din încrucişarea câinelui cu porcul. Dovada ar fi aceea că parlamentarul latră ca maidanezul şi se îngraşă ca porcul. Curată asociere!...

Băsescu ciuntit de către Curte

Curtea Constituţională a judecat politic şi i-a luat preşedintelui dreptul constituţional de a solicita urmărirea penală a foştilor sau actualilor miniştri care au şi calitatea de senator, respectiv de deputat.

Aceasta este, practic, miza deciziei de luni, 10 martie, de pe urma căreia preşedintele ţării, Traian Băsescu este marele perdant. Până în prezent, şeful statului a dat aviz de cercetare în toate cazurile. De acum încolo, însă, începerea urmăririi penale va fi negociată, pur şi simplu, în Parlament, cel puţin cazul miniştrilor - parlamentari.

Numai că decizia de luni se bate cap în cap cu o alta dată de Curtea Constituţională în noiembrie 2007, care îi recunoştea şefului statului dreptul de a cere urmărirea penală fără nici un fel de restricţii. Se pare că nici Curtea Constituţională nu prea ştie ce vrea.

Drumul dosarelor penale dirijat de acum de Parlament

Fără să-i ceară cineva, Curtea Constituţională ajunge să distribuie roluri pe care Constituţia nu le prevede. De pildă, în cazul foştilor sau actualilor miniştri, care la data sesizării au calitatea de senator sau deputat, procurorii trebuie să ceară voie de la Parlament, nu de la Preşedinţie, ca să înceapă urmărirea penală împotriva lor. Nici nu ne puteam aştepta la altceva.
Nu mai puţin de şapte dosare vor lua drumul Camerei Deputaţilor sau al Senatului pentru aprobare. În prezent, la DNA sunt trei dosare de urmărire penală, pe numele lui Năstase, Mitrea şi Păcuraru. Totodată, alte trei sunt pe cale să se întoarcă de la prea Înalta Curte de Casaţie, adică Năstase cu două, iar Şerban Mihăilescu cu unul. Toate şase, însă, vor avea de acum nevoie de avizul Camerei Deputaţilor sau al Senatului. La fel se va întâmpla şi cu dosarul lui Codruţ Şereş care s-a întors la Parchetul General.

Preşedintele ţării, perdantul şef

Se poate crede că există riscul ca miniştrii-parlamentari să scape de procurori dacă se postează sub umbrela Parlamentului. Cum avizul pentru începerea urmăririi penale va fi supus votului, iar ca orice vot, acesta va fi acordat în funcţie de cum decurg negocierile politice, nicidecum pe baza probelor din dosar, atunci numai de respectarea legii nu mai poate fi vorba. Totuşi, dacă există un perdant în toată această poveste, de pe urma deciziei Curţii Constituţionale, atunci acesta este preşedintele ţării, Traian Băsescu, întrucât a fost eliminat din jocul avizării urmăririi penale, pe care legea fundamentală i-l oferea explicit. Acum există articolul 109, alineatul 2, în care se prevede că “Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului”. Judecătorii Curţii care au distribuit aceste roluri au uitat, însă, să explice şi care au fost criteriile după care s-a emis o astfel de hotărâre.
Preşedintele poate să avizeze urmărirea penală a foştilor sau actualilor miniştri, dar numai dacă nu au calitatea de parlamentar la data sesizării. Camera Deputaţilor sau Senatul pot aviza aprobarea pentru urmărirea penală, în cazul foştilor sau actualilor miniştri, dacă au calitatea de parlamentar la data sesizării.
Mai simplu fie spus, şeful statului nu va mai putea capitaliza politic momentul în care aprobă avizul de începere a urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului Tăriceanu, să spunem, căci din actualul Guvern, din cei 17 membri, 12 sunt parlamentari. Altfel zis, două treimi se află deja la adăpostul Parlamentului în caz că procurorii ar solicita începerea urmării penale. Bună şmecherie politico-juridică. Traian Băsescu va înţelege sensul sintagmei pesediste «ciocu’ mic!», căci nu va mai avea nici un cuvânt de spus.

Decizia Curţii este cât se poate de clară, nefiind vorba de niciun aviz cumulativ. Pur si simplu îi limitează preşedintelui dreptul oferit de Constituţie.

Alţi trei parlamentari fac drum la... d-na DNA.

Sunt jurişti care susţin sus şi tare că parlamentarii care nu au calitatea de miniştri vor putea sesiza, la rândul lor, Curtea Constituţională, pe motiv că ultima decizie introduce o discriminare între parlamentari. Aşa ar mai trage puţin de timp, iar într-un proces, mai ales pentru un om politic, poate însemna totul.

Că vor sau nu, parlamentarii vor fi împărţiţi în două tabere, după decizia Curţii, adică în cei cu imunitate şi în cei fără imunitate. Iar aceasta în situaţia în care zeci de parlamentari de la PSD, câţiva de la PRM, PD-L, PNL şi UDMR au dosare de cercetare penală sau sunt trimişi deja în judecată.
Surse parlamentare susţin că există alte trei dosare nou-nouţe, în care sunt anchetaţi pentru fapte de corupţie anumiţi parlamentari.

Viaţă şi moarte “la minut”

Legătura dintre viaţa de după naştere şi viaţa de dinainte de moarte este aceea că în ambele cazuri există tendinţa individului de a se înconjura de lucrurile ce-i stau în preajmă, la îndemână. Nu întâmplător se spune că omul care are tendinţa de a-şi strânge lucrurile pe lângă el, trage, de fapt, să moară şi parcă ar vrea să le ia cu el ca suveniruri tocmai pentru a-şi aminti de această lume. Sau este doar tendinţa celui aflat între viaţă şi moarte de a se agăţa cu disperare şi neputinţă de orice îi este aproape tocmai pentru a mai rămâne pe această lume? Poate că vom afla cauza acestui gest atunci când, oricum, va fi prea târziu pentru a o mai putea transmite celor aflaţi în viaţă.

Legat de acest subiect, nu pot spune decât că a ajuns să mă îngrijoreze până şi statistica ce-mi prezintă acum sporul natural, care numai a spor nu mai seamănă. Aud că la fiecare două minute moare un român, iar la fiecare aproximativ trei minute se năşte un altul, sau cel puţin aşa avea să fie în 2007. Un fel de viaţă şi moarte «La minut». În fond şi eliberarea unui cazier judiciar se va face tot în două minute, dacă mi se permite o astfel de comparaţie aberantă.

Acelaşi Institut Naţional de Statistică, adică acest INS, constată că anul trecut, oficiile de stare civilă au fost mai solicitate decât instanţele pentru divorţuri. Indubitabil, cauza acestei creşteri este ajutorul guvernamental de 200 de euro pentru constituirea familiei, iar asta vorbeşte de la sine de gradul de sărăcie al românilor. În străinătate, numai ideea de a te căsători pe banii statului, nu mai zic de această sumă de nimic, ar fi fost respinsă şi de cei mai săraci miri. Doar vorbim de o altă mentalitate.

Cum-necum, noi ca români ne împuţinăm, dar nu ne lăsăm nici de-ai iaca cui, oricât ar spune INS-ul că sporul natural, adică diferenţa dintre numărul de naşteri şi cel al deceselor, a fost unul negativ, iar populaţia României a scăzut până la 21,53 milioane de locuitori, consemnaţi la 31 decembrie 2007.

Bine măcar că, într-un final, la capitolul “tendinţe demografice generale”, statisticienii au mai evidenţiat, oarecum discret, o scădere a mortalităţii infantile şi a numărului nou-născuţilor morţi, respectiv o reducere a natalităţii şi a mortalităţii generale. Ar fi fost prea mult să ştiu că românii stau bine doar la însurătoare şi măritiş, căci există şi un revers al acestei concluzii, şi anume acela că în 2007 numărul divorţurilor a crescut cu o,6 mii de cazuri faţă de anul 2006. Cum o dai sau cum o iei, tot un drac!

Ceea ce mă irită este faptul că existenţa şi moartea apar la minut, iar asta este o realitate enervant de adevărată din statistica anuală a noastră. Nici că mai contează altceva.